domenica 3 aprile 2011

‘A storia di Cinarina




(La leggenda di Cynara:traduzione)

Cinarina! Cinarina!
Quantu guai vitti, mischina!
Cynara era ‘na ninfa graziusa,
e addivintà cacocciula spinusa.*

Si cunta e ricunta ‘sta storia vera,
a tempu di quannu ‘a Sicilia greca era.
C’era ‘na vota ni ‘st’isula ‘ncantata,
‘na picciutteddra da tutti disiata.

Pi capiddri chiari chiamata Cynàra,
avia du’ occhi virdi di biddrizza rara.
Piffin’all’Olimpu addivintà famusa,
e Zeus scinnì pi canusciri ‘sta carusa.

‘U sannu tutti ca Zeus era un ricuttaru,
e si cangiava in cignu o antru armaru,
pi fari corpo ni fimmini ca aducchiava,
ma Cynara tinni: ‘u so amuri rifiutava.

Zeus, arrabbiatu, mutà sta beddra carusa,
facennula addivintari cacocciula spinusa.
Però ‘u cori di Cynara nun potti mutari:
bonu e prezziusu continuà a ristari.

Cca,‘a cacocciula ha statu sempri nustrana.
Da Sicilia, o mediuevu, sbarcà ‘n Toscana.
Cu Catarina de’ Medici ‘n Francia fu purtata.
Ora ’a cacocciula ni tuttu ‘u munnu è chiantata.

Ni tutti ‘i paisi ‘i cacocciuli su’ vinnuti o purtati.
‘I cacocciuli senza spini sunnu i cchiù chiantati.
A cacocciula spinusa, però, è ‘a cchiù circata;
veni di Palermu, Cerda, Menfi e Licata.

‘A cacocciula la cucinamu, oramai, tutti quanti;
la priparanu, puru, putìi, taverni e ristoranti.
Si fa fritta, scallata, sutt’ogliu o comu piaci,
ma ‘a cchiù gustusa è fatta arrustuta na braci.

Cinarina! Cinarina!
Era ‘na beddra signurina.
‘U corpu addivintà tuttu spinusu,
ma ‘u so’ cori ristà dunci e priziusu.
(Pino Bullara)

*Cynara scolymus: nome scientifico del carciofo.